Oare chiar trebuie sa iti fie frica de cancer?

(postare initiala: 24 martie 2013)

Nu demult am avut o experienta interesanta pe care nu pot sa fac sa nu o impartasesc in acest articol! Am reusit sa zdruncin un om din temelii (in sensul bun), sa-i dau peste cap toate crezurile si ideile preconcepute. Dar hai sa incep cu inceputul… 🙂

Matusa mea, sora mamei mele, a avut
un cancer malign uterin si, ca toate celelalte femei din aceeasi situatie, a ajuns acum doi ani la bisturiu, i s-a extirpat tot ce inseamna feminitate in ea, pentru ca asa cer protocoalele medicale in lupta impotriva acestui mare mare rau numit cancer.

Inainte de a ajunge sa fie operata, a avut sangerari mai bine de trei ani. Imi imaginez frica ce o cuprindea in aceasta perioada cand vedea ca ii curge sangele desi era deja la menopauza. Cu toate astea, nu a spus nimanui nimic despre problema ei, tot de frica, ca nu cumva sa fie trimisa pe la doctori si sa i se dea verdictul de care se temea asa de mult. Simtea ca are ceva groaznic si se si vedea pe ea acest lucru, desi era tacuta in aceasta privinta. Avea ochii pierduti, tristi in acea perioada, era foarte sensibila, ii dadeau lacrimile la cele mai mici emotii si, din aceasta cauza, si-a creat efectiv un scut de protectie intre ea si ceilalti devenind in acest sens putin rea si certareata…

Intr-un final, inevitabilul s-a produs. Intr-o zi, a inceput sa sangereze masiv si astfel a intrat in panica. L-a sunat pe fiul sau care a venit si a dus-o la spital. Acolo au reusit cumva sa ii opreasca sangerarea si au supus-o unor investigatii, analize, in urma carora a primit verdictul: cancer malign uterin.

Este indescriptibil prin ce trece un om in momentul in care afla ca are cancer. Toata viata i se ruineaza, panica, fricile de tot felul se instaleaza, cancerul avand in mintea lor un singur echivalent: moartea. Cum sa nu fie asa cand, in jurul nostru, toti cei cu cancer se chinuie, sufera si mor in cele din urma?

Familia a fost informata care sunt demersurile in acest caz, cu precizarea ca matusa mea era “norocoasa” pentru faptul ca cancerul, tumoarea maligna a crescut in uter, fiind cat de cat izolata si astfel cu sanse mai mici de propagare prin acele urate radacini sau tulpini, nici nu mai stiu… Se stia deci ca urmeaza o operatie de extirpare a uterului si ale ovarelor, iar apoi, pentru “siguranta” ei, o serie de bombardari cu raze cobalt, pentru a fi siguri ca se extirpa acele radacini care ar putea duce la “metastaze”.

Am fost acolo, la spital, cand a fost dusa in sala de operatie si nici nu pot sa descriu acea disperare care se citea in ochii ei. Se agata de viata cu toata fiinta ei. A inceput sa planga ca un copil si, printre lacrimi, ne-a spus ca ne iubeste tare mult si ca ii pare rau daca ne-a gresit in viata asta si a recunoscut pentru prima oara ca ii este frica, fratele ei murind in urma cu vreo doi ani pe masa de operatie. Incearca tu sa linistesti un om in asemenea situatie, oricum nu te aude, crede-ma!

Operatia a decurs foarte bine iar la scurt timp au urmat razele. Familia credea ca calvarul ei a luat sfarsit dar asta nu era nici pe departe adevarat, am simtit asta, am vazut asta!

De atunci incoace, desi afirma sus si tare ca nu exista boala decat in capul ei, ca ea e perfect sanatoasa, ca nu se teme de moarte, toate lucrurile demonstreaza contrariul:
– analizele periodice pentru ca nu cumva sa metastazeze cancerul (pentru ca doctorii ne informeaza ca, cu cat este depistat intr-o faza mai de inceput, cu atat sansele de vindecare sunt mai mari),
– zeolitul pe care il ia (acesta fiind un set de minerale, un medicament minune care umbla prin tot organismul si, unde afla o problema, merge si repara tot 🙂 )
– nivelul glicemiei destul de ridicat, care mie mi-a spus multe despre trairile ei din aceasta perioada…

Si am ajuns in sfarsit la ziua discutiei. Am urcat pana sus la ea cu intentia de a purta o discutie prin care sa incerc sa ii scot din cap lucrurile care incet, incet, ar duce-o la alte probleme, mai grave. Am inceput sa ii vorbesc. Vorbeam, vorbeam, ii explicam, ii explicam, dar simteam ca vorbesc singur, efectiv nu ma auzea, intre noi era un perete gros pe care trebuia sa il daram… si am si reusit pe parcursul a doua ore de “lucru” :).

Discutia noastra a pornit de la faptul ca, nu bine am salutat-o la intrarea in casa, ca ea a si inceput sa planga, ca de obicei… Incerc sa redau in continuare ce i-am zis:

“Cum intru in casa, tu plangi. De ce, daca tu zici ca totul e OK? Crezi asta? Ca eu nu. Tot ce se intampla in viata ta imi demonstreaza contrariul: emotivitatea ta exagerata, zeolitul pe care il iei, analizele pe care le faci tot timpul, precum si glicemia ridicata. De ce ma minti, de ce te minti si pe tine? Pana cand vrei sa o faci? Pana chiar intri intr-o metastaza, de care te temi asa mult, desi nu recunosti? Nu mai esti bolnava, nu vrei sa intelegi? Au extirpat tot, nu mai ai nimic rau in tine iar metastaza nu exista, ea este de fapt rezultatul altor conflicte pe care si le face omul cand stie ca are cancer, ca doar nu o sa sari in sus de bucurie cand afli ca ai asa ceva si stii ca toata lumea din jurul tau care a avut, s-a dus.

Dar iti spun ceva interesant: nu au murit de la cancer ci de la faptul ca nu au reusit sa isi rezolve situatiile de viata care i-au adus in acea stare, la care s-au adaugat fricile generatoare de noi conflicte, precum si tratamentele cu otravuri numite raze si citostatice!

De exemplu, stiu pe cineva care a facut un cancer care apoi a metastazat in ficat iar mai apoi in plamani. Si stii de ce? Nu exista metastaza, ti-am spus, ci el a trait un conflict de genul ca nu o mai aiba bani de mancare din cauza ca toti banii o sa i se duca pe doctori iar creierul, nestiind ca nu e o faza reala, comanda o proliferare la nivelul ficatului cu celule “canceroase”, de fapt celule specializate cu o capacitate de stocare de 10 ori mai mare decat cele normale iar medicina, in urma analizei unei asemenea probe, constata ca aceste celule sunt deformate si mai mari, clasificandu-le canceroase. Cu toate astea, ele apar acolo in scop de supravietuire, pentru a ne ajuta sa stocam mai bine hrana primita, daca am informat organismul ca vom muri de foame! Odata ce se rezolva situatia de viata, ori in capul omului, ori faptic, nu mai este nevoie de acea “tumoare”, urmand a fi descompusa de catre microorganisme si eliminata.

Intelegi?? Cu plamanii la fel. Omul a trait si un conflict de frica de moarte, ca doar cancer=moarte, prin urmare, creierul a comandat o proliferare de celule alveolare la nivelul plamanului, pentru ca omul respectiv sa poata capta mai bine aerul din afara, tot in scop de supravietuire. Acel om este acum sub pamant, totusi, pentru ca nu a fost cine sa ii explice cum stau lucrurile…

Bolile nu sunt impotriva noastra! Ele sunt niste reactii de supravietuire organismului la faptul ca nu sunt indeplinite nevoile si asteptarile noastre si la faptul ca ca ne identificam cu toate situatiile de viata care ne induc suferinta.

Nu mai trai in frica pentru ca ea o sa te distruga, nu cancerul inexistent, extirpat deja! Uite, spuneai adineauri ca nu ti-e frica. Totusi ai glicemia marita. Asta mie imi spune ca ai o situatie de viata de care vrei sa te separi si, prin urmare, creierul tau te ajuta, coborand nivelul de insulina si crescand glicemia pentru ca zaharul inseamna energie, forta, iar creierul tau nu stie ca tu, de fapt, nu impingi un zid, de exemplu, la ora asta, ci doar “impingi” de la tine situatia de viata, incerci sa te separi de ea. Oare care este acea situatie de viata? Sa fie cumva metastaza? Bineinteles. Iar acum ar trebui sa constientizezi ca nu mai trebuie sa iti fie frica, ti-am explicat care e treaba cu metastaza! Intelegi ca fricile tale iti provoaca suferinta? (Da, inteleg, a spus ea printre lacrimi). Acuma intelegi de ce mor oamenii din jurul tau? Nu de la cancer!

Nu mai are rost sa iti fie frica. Gandeste-te! Acolo este prietena ta care a avut cancer acum 20 de ani si este in viata. De ce, crezi? Pentru ca nu i-a fost frica, nu si-a mai facut alte conflicte. Ea stia un lucru: nu o intereseaza cati oameni mor din cei cu cancer, ea trebuie sa traiasca pentru ca are o fetita mica de crescut! Si asta a tinut-o in viata! Ia-o pe ea ca exemplu si uita-i pe ceilalti!

Si iti mai spun o chestie interesanta: s-a facut un sondaj printre medicii oncologi si, din 100 de medici, nici 10 nu si-ar administra lor si familiilor lor citostatice si raze. Oare de ce? Oare de ce aplica atunci celorlalti aceste otravuri celulare care ii omoara pe sarmanii oameni? Oare de ce?”

Lucruri de genul asta i-am repetat matusei mele timp de doua ore, la finalul carora am simtit ca am obtinut ceea ce am vrut: am spart zidul care ducea la constiinta ei si astfel a reusit sa inteleaga ca nu mai are rost sa ii fie frica, a inteles ca ea si-a produs si cancerul iar daca mai continua asa, chiar ca o va pati. La final, cu lacrimi in ochi, i-am spus: “Vrei sa iti spun de ce plangeai tot timpul cand vorbeam, ori la telefon ori personal? Pentru ca te cuprindeau emotiile la gandul ca poate nu mult timp o sa mai poti vorbi cu noi? Asa-i?” “Da, asa-i” a recunoscut ea…

M-a imbratisat indelung, m-a pupat pe obraji si mi-a multumit pentru ce am facut pentru ea. M-am uitat la ea. Avea alti ochi, alta privire! Eram implinit!… 🙂

Iar acuma, in final, te intreb: daca ai fi intr-o situatie de acest gen, cum ai reactiona, acum, ca stii cum functionam? Ti-ai plange de mila si ai muri de frica, creaindu-ti noi conflicte, diagnosticate apoi ca metastaze sau aceasta ar fi pentru tine o oportunitate sa te pui sa vorbesti cu tine si sa constientizezi ce te-a adus in aceasta stare, cu ce nu ai fost in armonie in viata ta, realizand prin asta stoparea cancerului si regresia sa pana la disparitie?

…

cu drag, Costea Paul George

P.S. Tin sa mentionez ca aceasta conversatie a avut loc imediat dupa primul curs de NMG, cand inca nu stiam nimic despre terapii, despre cum sa porti o discutie "vindecatoare"... 

___________________________________

Ai o parere, o intrebare, o idee, o nemultumire, o critica?… Comenteaza mai jos, impartaseste-o cu noi, ceilalti… 🙂

Ti-a placut articolul? Apreciezi munca mea, efortul meu?… “SHARE” aici, sub articol si astfel vei contribui la aflarea acestor adevaruri. Nu te costa nimic! Poti sa ii dai un “LIKE” si paginii “terapie in armonie”, in dreapta sus, daca vrei sa ne urmaresti pe facebook… 🙂 ... Cel putin, ca iti place ori nu, da un calificativ articolului aici, dedesubt, la "Reactii la articol"... 🙂

Introdu aici, dedesubt, adresa ta de e-mail si vei primi saptamanal GRATIS articole interesante + bonus un PDF GRATIS “LEUCEMIA – o anemie mai severa sau cancer?”

Adresa de email: *

Numele tau: